Când nu mai are sens să fii “cool”. Final de carantină


Sfârșit de carantină. Un coleg a strigat pe grup: “hai liberareee!” Așa mă simt și eu, desi nu am făcut nici macar o zi de armată. 

Tag-uri: #carantina #final

Mă stresau îngrozitor acele declarații pe care trebuia mereu să le fac. În zilele trecute am ieșit să mă plimb ceva mai departe de casă și am avut o ușoară anxietate. Daca rămân fară apă, de unde îmi pot cumpără? Aveam o angoasă legată de intratul în magazinele mari, singurele deschise în aceasta perioadă. Am fumat ca turcul și uneori am băut ca rusul în acest răstimp. Izolarea ne face, cred eu, mai vulnerabili la propriile gânduri și simțiri. Chiar dacă o mare parte am petrecut-o alaturi de familia mea, tot am avut mai mult timp să mă aud. Viață interioară a fost mult mai intensă decât de obicei. Mi-am observat comportamentul în noianul de știri alarmiste, mi-am calmat prietenii mai putini norocoși și mi-am făcut o mie de gânduri despre cum va fi viața mea în această perioadă și după. 

Discuțiile “filozofice” nu au contenit să apară. Ba cu mine insămi, ba cu prieteni care au avut ceva mai mult timp în noianul de lucruri urgente de făcut pentru birou. Mi-am făcut niscaiva prieteni noi, virtuali. Cred că am primit în jur de cincizeci de cereri noi de prietenie în fiecare zi. Aproape că mă speriasem la început, apoi m-am obișnuit. Și nu, nu am nici un cont activ pe Tinder. Dar să fim serioși, bucuria de a trai a fost încetinită. Intensitatea simțirilor poate că a fost mai mare, sau la fel, dar viața, cu tot ritmul ei, cu bucuriile și tristețile a fost parcă data mai încet dintr-un buton. M-am gândit deseori la cei care sunt singuri, singurei, în apartamentele lor de regulă mici și fară prea mulți prieteni în preajmă. M-am bucurat să aud că se înființaseră linii de suport psihologic pentru cei care suportau mai greu carantina. Pentru că sunt sigură că pentru unii oameni a fost o perioadă foarte grea, emoțional vorbind. 

De la distantă, carantina asta a părut extrem de “cool”. Facebook-ul aproape m-a convins că merita să mai stam minim trei luni în casă. Stocul meu de vin este promițător, îmi permit câteva zile în plus de carantină. 

Socul meu a venit când m-am gândit la ziua de sâmbăta. Visez la mare, la briză, la vânt și la atingerea naturii. Visez la gașca mea veselă, compusă din oameni diferiți dar extrem de frumoși. Pentru că în realitate m-am simțit singură uneori în aceasta perioadă. Deconectarea de oamenii dragi a durut, oricât de tare am încerca să facem lucrurile să pară interesante. Habar nu am cum vom relua activitățile curente dar cel mai tare mă gândesc cum îmi voi relua viața de dinainte de pandemie. 

Și cum vom mai avea ocazia să ne facem prieteni noi? Oare suntem condamnați pe vecie la același cerc social? 

În cele din urmă, să trecem la treburi ușor mai serioase. Căci povestea carantinei devine mult mai relevanta spre final. Într-una din serile trecute am stat de vorbă cu un prieten nou. Și pentru că timpul și curiozitatea ne împingea la discuții despre anumite dificultăți, am atins și acest subiect. Al prieteniilor și al relațiilor. Ne făceam cumva o diagnoză… cum stai tu, cum stau eu? Până la un punct a fost interesant. Până când a început să apese anumite butoane legate de povesti amoroase ramase la timpul trecut. Discuția curgea de la sine dar mă observam scriind și ștergând cuvinte. Reformulam des. Umerii se încordaseră și concentrarea crescuse în mod semnificativ. Într-un final, ora târzie a încheiat conversația noastră virtuala și abia la țigară și paharul de vin de după, am remarcat că aveam umerii ridicați și un nivel neobișnuit de concentrare pentru acea ora târzie. M-am scuturat ușor și am înțeles repede că de fapt încercam să relatez totul într-o lumina “cool”. Timp în care toate valorile mele erau date peste cap. Iar simțirea era fix la polul opus de ceea ce încercam să spun eu. În mod evident există un sentiment profund de a ne rușina când suntem părăsiți. Atunci când povestea noastră de amor în care am intrat cu atâta bucurie și încredere devine doar o farsa de prost gust, greu ne putem explica “ce a fost în capul nostru”. Este aproape imposibil de asociat eșecul cu o valoare semnificativă din viața noastră. Așa că tot ce rămâne de făcut este fabricarea unei povesti care să ne ajute pe noi și pe imaginea noastră să treacă la nivelul următor. Detașarea este “cool”. Să nu ne pese prea tare, este “cool”. Să fim sunați și să răspundem din când în când, este “cool”. Să avem opțiuni, este clar, super, mega “cool”. Să fim selectivi, pretențioși, adorați și alintați este de-a dreptul orgasmic. Să primim mai mult decât dam… pentru o perioada nedeterminata, fară să ni se întâmple nimic, este iarăși extrem de “cool”. Să nu ne trezim niciodată cu teama că rămânem singuri când avem nevoie de cineva să ne tină în brațe ne face să tresărim într-o dulce relaxare. 

Pun pariu că ați răsuflat ușurați la acest scenariu posibil. Și v-ați întrebat daca nu cumva țin vreun curs pentru a obține toate acestea. Ei bine, nu. Mai bine respirați adânc încă o dată și hai să vedem ce facem cu rușinea de a spune lucrurilor pe nume. În mod evident, a fi părăsit este echivalentul cu a fi ceva în neregula cu tine. Este cumva adânc întipărit de-a lungul generațiilor. Milioane de femei și bărbați au fost considerați ca fiind dezonorați de “dezertarea” consorților. Așa că această informație nu s-a pierdut în neant. Nuuu! A ajuns bine implantată în subconștientul nostru colectiv și colcăie printre enoriașii mai puțin norocoși. 

Partea distractivă începe abia când, după câteva experiențe cu final absolut necesar de coafat, vă mai relaxați puțin și dă norocul din nou peste voi. Apare la orizont un nou personaj demn de luat în seamă. Fluturașii din stomac își fac simțită prezenta, vreți, nu vreți. Cartea aia despre cum să obții relația ideala se pierde în negura lecturilor inutile. Nu pare deloc în regulă să vrei mai mult foarte repede. Te simți prost înainte că totul să înceapă macar. Cauți semne încurajatoare care uneori vin, alteori nu. Și inevitabil te duci înspre timpul trecut în care amintirea de a fi părăsit devine extrem de vie și de actualitate. Motiv pentru care întâlnirea unui om demn de luat în seamă, în loc să fie un motiv de bucurie, devine aproape un calvar. Iată ironia sortii, totul pare condamnat la o buclă interminabilă de nefericire și singurătate. Decât daca…. 

Decât dacă valorile după care trăim sunt suficient de bine definite. Să zicem, alegem zece postibile valori personale: prietenia, siguranța financiară, familia, independența, claritatea, asumarea deciziilor, capacitatea de a ne adapta, împlinirea personala, starea de bine și echilibrul, capacitatea de a ierta. Inevitabil, lista de valori ne-a fost încălcată în toate relațiile care s-au terminat nefericit. La final omitem cu success să vedem că am obținut claritate, independență și că am dobândit capacitatea de a ne adapta, culminând cu recuperea stării de bine și de echilibru. Ce ar rămâne restant este de integrat partea emoțională în tot acest raționament. După care suntem liberi să ne bucurăm de orice nouă întălnire că și cum ar fi prima. Nu am găsit încă soluția dar cred că fiecare om are propria metoda de a alchimiza emoțiile. Și am încredere că puterea conștientizării unei noi posibilități, face minuni. 

Până una alta, să nu vă simțiți prost dacă în euforia eliberării de carantină veți străbate timizi Calea Victoriei de unii singuri. Simetria clădirilor merită observată cu bucurie, prin ochii noului turist de București. Intram în altă etapa a vieții noastre care ne poate dezvălui oportunități și experiențe nebănuite. Poate pentru o vreme merita să fim mai puțin cool și mult mai împăcați cu viață noastră, așa cum este ea.

a mai scris și