CÂND O MAMĂ TREBUIE SĂ ALEAGĂ ÎNTRE COPII


E 5 dimineața. Alarma sună în camera în care Andreea adormise, după o tură grea, cu cei doi băieți ai săi. Cel mare, întinde o mână peste a ei, ca și cum ar vrea să pună, în palma ei, toată grija lui de bărbățel. 

Tag-uri: #spital #doctor #mama

Cel mic, își îndeasă nasul în pieptul ei. Vrea să păstreze cât mai mult mirosul mamei, poate chiar până se vor revedea. Asta dacă va fi treaz, atunci, pentru că mami lucrează la spital, unde a auzit că sunt mulți copii bolnavi. Chiar dacă e mic, înțelege că el e în siguranță, pe când micii pacienți, după ce că sunt bolnavi, unii au mai fost și părăsiți între zidurile albe, cu gratii în geamuri.

Andreea își adună puterile de parcă tocmai a ieșit dintr-o luptă istovitoare, se mai uită o dată la copiii ei și le împreunează mâinile. Le-a spus mereu să aibă grijă unul de celălalt și vrea să creadă și acum că, orice s-ar întâmpla, ei vor fi bine. În fiecare zi, din ultima vreme, știe că trebuie să facă aceeași alegere: să își lase copiii cărora le-a dat viață, pentru a-i putea ajuta pe cei ai altor mame.

Se îmbracă iute și aruncă pe umăr geanta în care a pus câteva haine. I s-a spus că, dacă vor apărea infecții în spital, va trebui să se izoleze. Gândul că ar putea deveni și ea contagioasă, pentru proprii copii, o îngrozește și brusc își amintește că în dulapul de la spital i-au mai rămas două măști de protecție.

Este deja pe drum, în mașină, și se trezește făcându-și cruce, în fața bisericii. Simte că, de data asta, oricât a învățat în facultate, oricâte a văzut zilnic, este nevoie de mai mult. De mult mai mult. De o forță peste puterile pământești. Sau... poate e doar un vis, iar mâine o va trezi băiatul cel mare, să îl ducă la înot? 

E alarmă la spital. Abia a intrat, dar își dă seama după privirile colegilor că ceva nu e bine deloc. Au învățat, în atâția ani, să comunice din priviri, să își cunoască toate grimasele, să își ghicească necazurile de aici sau de acasă. Fuge într-un suflet la “copiii ei”.

Andrei, cel mai mic pacient, s-a născut cu maltformații grave, el trebuie protejat cu orice preț. Pe Andrei l-au botezat ea și câteva asistente, după ce părinții l-au lăsat acolo, pur și simplu, când au aflat că nu va fi niciodată un copil normal. Ea s-a atașat atât de tare de el, încât, uneori, l-a dus la ea acasă, i-a arătat copaci, porumbei, mașini, trecători. Așa a aflat, Andrei, cum arată viața de dincolo de forfota medicilor. Acum, simțea că treptele până la salonul lui nu se mai termină. Într-un suflet a ajuns la salonul lui, a tras aer în piept și a deschis încet ușa, cu aceeași teamă din fiecare zi, că poate Andrei nu va mai fi acolo. 

A crăpat ușa doar puțin, cât să vadă marginea patului. Apoi, i-a văzut piciorul, legănându-se jucăuș. Imaginea i-a dat putere să deschidă ușa larg.

“Andreeeeeaaaaa!!!! Ce bine că ai venit! Mi-a zis doamna care face ciorbă și domnul doctor care mă pune la aparatele alea mari, că nu mai am voie să ies. Au zis că un virus periculos se plimbă pe holuri și să stau aici, să nu mă atingă. Virusul e un fel de microb, așa-i?”

Andreea l-a îmbrățișat tare, i-a pus una dintre măștile ei și s-au cuibărit în patul îngust. Pentru o clipă, i-a fugit gândul la băieții ei, pe care îi lăsaseră în siguranță, acasă. La mâinile lor împreunate. La dimineața în care sigur își prepare singuri micul dejun, ca niște băieți mari. Apoi, l-a tras și mai aproape de ea, pe micul ei erou.

“Rămân aici. Ești în siguranță”

FOTO Shutterstock

a mai scris și