ÎMI VOI MINȚI COPILUL CU NERUȘINARE!


De când a venit pe lume copilul meu, am promis să nu îl mint vreodată. Și chiar am reușit să mă țin de cuvânt. Până de curând...


Pe voi vă amenințau părinții, când erați mici, că veți avea copii la fel de zgubilitici, neastâmpărați, neascultători, obraznici, etc, ca să simțiți și voi ce au simțit ei? Mie îmi spuneau tot timpul.

Nu știu dacă eram chiar cea mai dilie dintre frați (mai am patru), dar la joacă, printre prieteni, aveam impresia că e normal să sari de pe un acoperiș pe altul, să te cocoți pe schele, să urci până în capătul burlanului de pe casă, să faci echilibristică pe un zid îngust, la peste șase metri înălțime, să te joci de-a v-ați ascunselea pe șantier (Pfffff! Cel mai fain loc de joacă!), să îți rupi genunchii la fotbal, să te bați cu copiii de pe strada din spate, pe motiv că ți-au invadat teritoriul, să ronță țurțuri iarna, dacă mori de sete, să mănânci struguri verzi dacă ți-e foame, doar ca să nu intri în casă.

E adevărat, am și fost singura fată din gașca de prieteni. Singura vecină stătea afară o oră, nu avea voie să își murdărească rochița, să aibă negru sub unghii sau să strige pe stradă. Așa că m-am străduit să îmi păstrez poziția în grupul de prieteni și nu m-am dat în lături de la nimic. Interesant e că nu mi-am spart capul, nu mi-am rupt vreun os și nici nu am făcut, din ce îmi amintesc, vreo enterocolită. 

Cum am scăpat vie și nevătămată din copilărie, în adolescență aveam deja imunitatea făcută. Deci, liber la tâmpenii. Pe la 14-15 ani, am hotărât că vreau să văd marea. Singură. Asta în condițiile în care abia învățasem unde se află Gara de Nord. Dar am făcut-o. M-am urcat în trenul de Constanța, am văzut marea, am luat din nou trenul, am ajuns la București și abia când am făcut vreo 30 de ani le-am povestit alor mei aventura. 

De când sunt mamă, jur că mă rog frecvent ca fiul meu să nu facă nici 1% din ceea ce am făcut eu. Sunt egoistă. Mi-e frică. Aleg să îi spun jumătăți de povești, pentru că știu: dacă îi voi spune totul, nimic nu îl va mai opri. Știu, sunt mama-controler, dar să vă povesesc ceva.

Într-o dimineață, în drum spre școală, băiețelul meu mă întreabă: “Mami, tu ai chiulit vreodată de la școală?”

Nici nu am mai stat să judec de ce el, un puști de clasa I, întreabă așa ceva. Am avut de ales: ori îi spun că nu și s-a zis pentru totdeauna cu imaginea de mamă cool, capabilă să înțeleagă orice, ori spun că da și de acolo Dumnezeu cu mila ce s-o întâmpla. Observ că se uită la mine cu îndoială și las porumbelul să zboare:

“Eram prin clasa a șaptea, când... Ba nu, aveam chiar 17 ani, deci eram prin clasa a unșpea, în liceu...”

“Ai chiulit de la ore????”

Imaginați-vă o scenă în care un templu sfânt se dărâmă și credincioșii cred că au rămas fără zeu. Nu, nu copilul a perceput așa faza, ci eu. Lui îi sclipeau ochii de bucurie. Zâmbea atât de larg încât m-am temut că în acea clipă va decide că nu are chef de școală.

“Wow! Și ce ai făcut? Unde te-ai dus? De la ce oră ai chiulit? Ai luat notă proastă la purtare? Te-au exmatriculat?”

Noroc că am ajuns la poarta școlii. I-am promis răspuns când vin să îl iau. A acceptat. Ce bine! Aveam vreo trei ore la dispoziție, să dreg povestea.

Și m-am dus să îl iau. Iar copilul mi-o ia înainte:

“Mami, știi că am stabilit să ne spunem mereu adevărul. Știi ce am făcut azi?”

Instinctiv, m-am priponit cu el de mână, pe mijlocul trotuarului. Iar el, natural, cpontinuă:

“Azi am chiulit!”

“Azi ai… ce??? Cum adică ai chiulit? De la ce oră ai chiulit? Ce ai făcut? Unde te-ai dus? ”

“De la sport! I-am zis doamnei că nu am tenișii de schimb la mine, așa că nu m-a lăsat să intru în sala de sport”

“Deci ai și mințit. Aveai tenișii la tine”

“Da, aici ai dreptate. Am mințit.”

“Ok. De ce ai chiulit?”

“Dar și tu ai chiulit!”

“Hei, aveam 17 ani! Tu ai 7! Cum să chiulești la 7 ani?”

“Mami, noi, copiii, învățăm de la părinți. Eu nu zic, acum, că am făcut bine. Dar nici tu nu ai făcut bine.”

Vă vine să credeți că, până acasă, el mi-a ținut mie morală? Eu, în hoțul ăsta mic, nu mai am încredere. Eu, lui, îi voi mai spune ce am făcut în copilărie când o face vârsta majoratului! Îl voi minți cu nerușinare și îi voi spune că nu am ieșit vreodată din cuvântul părinților, că în copilărie ieșeam să desenez curcubee și să recit poezii cu prietenii. Cu cei mai cuminți dintre ei, desigur! Voi aveți curajul să le povestiți chiar tot?

a mai scris și