Atunci când discuția nu era una de complezență, despre cine ești și dacă mai plouă afară, răspunsul era întâi tăcerea. Multor oameni le e greu să răspundă din prima. În plus, prin natura meseriei, le-am cerut multora să se descrie – în scris sau în poveste spusă. Dacă aș avea un bănuț de aur pentru fiecare moment în care mi s-a răspuns întâi cu un ridicat de umeri și tăcere, și abia mai apoi cu ceva concret, acum aș fi la fel de confuză în fața întrebării “cine sunt eu”, dar măcar aș fi o tipă confuză și putred de bogată.
Cum spuneam, majoritatea oamenilor se blochează. Cum adică cine sunt eu?
Amuțim inițial în fața întrebării pentru că e atât de directă șI scormonește atât de adânc în noi șI în nesiguranțele noastre, încât avem nevoie de o secundă de uluială să ne revenim. Eu m-am întâlnit de multe ori cu acea secundă. Cum adică, “cine sunt eu”? Răspundem apoi, în funcție de capacitatea discursivă a fiecăruia, mai fluent sau mai cu gogâlțuri verbale. Dar întâI, în noi, e tăcere…
Citește mai departe pe parfumdefemeie.ro
