KARMA ȘI TIK TOK


Prin 1900 și ceva, am poposit, în drumul meu profesional, într-o stație. O stație radio. Postul avea un sediu asemănător cu o clădire în care erau păstrate arhivele statului, cu multe etaje la care aveai acces urcând trepte de marmură.


Toți pereții erau căptușiți cu placaje din lemn dur, modelat la colțuri cu motive ce aminteau de comunism, iar pentru a ajunge în redacții, trebuia să străbat culoare lungi, să traversez camere și antecamere, ori să cobor la subsol, de astă dată pe niște scări înguste, întărite cu balustrade din fier greoi. 

Clădirea părea ușor sinistră, în umbrele pe care le lăsau fișetele înalte, doldora de dosare. Foarte rar mă intersectam cu oameni pe holuri, iar ușile birourilor erau masive și păstrau orice sunet doar în interior, de ai fi jurat că umbli cuc pe acolo. Când intram în biroul nostru, parcă făceam un salt în timp.

Era luminat, mobilat modern, aerisit, cu perdele în culori vesele. Colegii erau absolut rupți de realitatea de dinainte: veseli, creativi, entuziaști, primitori. Stăteam la un loc cu producătorul, prezentatorul matinalului, reporteri. Care pe scaun, care pe marginea mesei, care pe parchet, cu ceașca de cafea în mâini. 

Pe atunci, existau computerele acelea mari, care ocupau cel puțin un sfert de birou și aveau  o unitate care îți mânca și spațiul de la picioare. Dar erau moderne și, cum ar zice acum o prietenă, îți făceai treaba cu ele. 

Într-o zi, după ce am isprăvit ședința și desfășurătorul de a doua zi, urma ca cineva să meargă la montaj, să taie un material. De obicei, se duceau reporterii, dar în acea zi, toți erau pe teren. Așa că m-am oferit eu să îl duc la montaj și să îl aduc înapoi la o durată de până într-un minut. Mi s-a pus în brațe o rolă. Cred că zece metri de bandă erau înfășurate pe ea. Și mi s-a explicat care este cel mai scurt drum până la subsol. Acolo, urma să mă întâlnesc cu o doamnă. Nu îi mai rețin numele.

Am ieșit cu banda sub braț și  m-am grăbit către Montaj. Era atât de liniște, în clădire, încât la un moment dat m-am gândit că noii colegi vor să îmi facă vreun botez. Îi și vedeam ținându-se de burtă, de atâta râs. Devenisem aproape sigură că m-au trimis aiurea, să vadă dacă mai știu să mă întorc, când am dat de scările care duceau la subsol. Era atât de întuneric, că nici nu vedeai dacă treptele chiar duc undeva sau le înghite ceva la mijlocul drumului. Am coborât pipăind fiecare treaptă cu vârfurile picioarelor și la capăt, am văzut un fir de lumină, undeva jos, semn că acolo era o ușă, iar dincolo de ea, ura! Mă aștepta doamna de la montaj. 

Prima impresie a fost că doamna este surdă, pentru că ușa a scârțâit înfiorător când am intrat, iar ea nici măcar nu s-a clintit. Stătea la o măsuță mică, iar în față, avea două aparate care semănau cu platanele unui DJ. Am dat cu bună ziua și am pus banda mea pe masă. În câteva secunde, am scanat-o pe doamnă din cap până-n picioare. Avea un machiaj destul de strident, ce îmi amintea de mătușa mea cu mustață, care mă alerga de fiecare dată când venea în vizită, să mă pupe. Cerceii erau asortați cu nasturii sacoului tricotat, iar în picioare, avea pantofi verzi, cu toc mic, pe jumătate scoși. Nici nu am apucat să duc până la capăt gândul la picioarele obosite, că doamna a început să vorbească:

“Ascultă materialul și zi-mi de unde tai”

A tăia nu e un verb care să ne sperie, în industria asta. Este un termen pe care îl folosim când alegem cadre, ilustrăm, alegem vorbele omului, pe material. Doar că doamna mea a scos o foarfecă. Le știți pe cele de croitorie? Fix așa era și aceea. M-am bâlbâit. Nu știam ce să îi răspund. Devenisem aproape sigură că acela mi-e botezul în radio, că doamna va începe să râdă isteric, iar colegii vor intra pe ușă făcând mișto. Dar doamna nici nu se uita la mine, ci stăruia cu foarfeca aceea mare, deasupra benzii.

Am văzut-o cum apasă cu putere un buton care tot sărea, iar aparatul a început să-mi învârtă banda și să redea materialul

“Deci? Unde tai?”

I-am spus cuvântul care trebuia să încheie materialul, iar doamna, harșt! a tăiat rola fix la momentul când se încheia cuvântul imprimat pe bandă. Încă mai credeam că e o glumă, când am văzut-o că înmoaie o pensulă mica într-o sticluță cu ojă, lipește două capete de bandă, suflă să se usuce și trece banda într-o rolă nouă.

“Poftim, materialul!”

Mi-am repetat episodul în minte tot drumul înapoi, pe scările din fier, prin holurile întunecate, până am ajuns în biroul modern. Mi se părea imposibil ca, în acele vremuri, în care existau deja programe profesionale de montaj, să folosim foarfecă și ojă. Mi-am asumat riscul și am întrebat de ce nu ne facem munca mai ușoară, de ce nu folosim noile tehnologii în montaj.

Apăruseră, deja, și foarte multe efecte ce puteau fi folosite și în material audio. Mi-au spus că doamna de la montaj, în ciuda modernizărilor, se încăpățânează să facă treaba așa cum a pomenit ea, la începuturi. Momentan, modernizarea nu pătrunsese în camerele de la subsol și nici nu se plângea, cineva, că doamna era depășită de vremuri. Cumva, știau cu toții că va veni momentul în care ea va avea de ales: ori învață cum funcționează noua lume, ori pleacă. Întâmplarea din subsol mi se păruse și mie cea mai absurdă experiență și nu înțelegeam de ce cineva ar refuza să învețe un program simplu, care i-ar ușura munca, preferând să se izoleze în subsol, dar forțându-ne și pe noi să lucrăm ca pe vremea lui Bazvante Chioru’. 

Cred că sunt vreo 20 de ani, de atunci. Nu știu ce a făcut doamna de la montaj, dacă a ales să intre în rândul lumii, să urmeze trendul, să învețe, sau a rămas încăpățânată până la capăt. Dar eu mi-am amintit de ea de curând, când discutam cu cei din echipa actuală despre trendul de azi, despre blog, vlog, influenceri, digital, YouTube, Tik Tok…

Mărturisesc că urmăresc unii bloggeri. Le citesc frecvent gândurile, opiniile. Dar sunt câțiva. Am prostul obicei de a căuta substanța în ceea ce văd, ascult, citesc. Judec că influencer-ul ar trebui să fie acela care mă mișcă, mă face să mă ridic și să mă alătur unei cauze nobile. Apreciez materialele montate cu migală, detaliile. Ador poveștile care îmi oferă lecții, care schimbă ceva în mine, care mă ajută să mă redescopăr. Iubesc oamenii care schimbă lumea asta în bine, oricare ar fi acele schimbări.

Dar aud pledoaria despre Tik Tok. Și-mi zic: îmi place sau nu, poate asta este lumea de azi. Și îmi instalez Tik Tok, spre uimirea fiului meu, care se oferă să îmi arate cum funcționează. Și scrollez. Văd oameni simpli și vedete care dansează, cântă, pictează, fac glume, etc. Fac eforturi să intru în lumea asta, să înțeleg de ce e interesant, mai ales pentru copii și tineri, să urmărească filmulețe scurte cu diverși oameni, care fac diverse lucruri. Încerc să simt plăcerea, fun-ul. Găsesc niște filmulețe cu lecții de desen. Astea mi se par în regulă, educative, constructive. Dar parcă nu aș sta pe Tik Tok, ca să învăț asta. Și totuși, generația asta o face. 

Generația asta, urcă pe internet absolut orice. Și absolut orice poate deveni interesant. La naiba cu substanța. Cu substanța mea.  Mă simt ca doamna de la subsol, uneori. Am judecat-o atunci, iar acum, Karma mi-a dat una peste ochi. Dar n-am dezinstalat Tik Tok-ul. Mai scrollez. Mă străduiesc. Atât din subsol, aveți legătura.

a mai scris și

Modifică setările cookies