Post Valentine’s: Iubire si anxietate


Februarie, luna iubirii. Sindrom post Valentine’s. Vine și Dragobetele. Noi românii suntem generoși cu sărbătorile.


Ne plac mult, le ținem cu sfintentie pe ale noastre și mai împrumutăm și de la vecini. Chiar dacă sunt vecinii de peste oceani. Toată lumea știe cât suntem de primitori. 

Eu am primit un buchet superb de lalele. I-am făcut trei poze și l-am trimis direct pe Facebook. Treizeci și cinci de like-uri mai încolo am simțit că mă cuprinde anxietatea. Mă întorceam la lista lungă de to do pentru săptămâna care va urma. Scăpasem ca prin urechile acului de Valentine’s, mai am un hop și până la început de martie nu mai trebuie să mă gândesc la nimic. 

După un weekend în care am zguduit orașul fără să irosesc aproape nici o clipă, în afara orelor minime de somn, îmi simțeam corpul suprasolicitat, mintea plină de gânduri. Așa că am decid să ascult blues. 

Melancolic și confortabil, am trecut în revistă câteva relații amoroase semnificative din viața mea. Le-am comparat cu pistruii care îmi apar pe față atunci când stau la soare. 

Totul începea intens. Reciproc și instantaneu. Era nasol dacă nu vorbeam suficient de des. Sau dacă nu îmi aducea lalele și venea cumva cu trandafiri, dovadă clară a faptului că nu mă cunoștea. Dacă făceam vreun efort deosebit, îmi doream să îl aprecieze la adevărata lui valoare. Era greu de imaginat momentul despărțirii. Culmea este că știam că va veni. Ceva îmi provoca anxietate. Pentru că nu găseam unde și când se va întâmplă. Și dacă se întâmpla, trebuia neapărat să fie ceva grandios și puțin traumatizant în așa fel încât să rămână o poveste frumoasă. 

Anxietatea este mereu legată de viitor. Depresia are legătură cu trecutul. Atunci când ne îndrăgostim avem tendința să ne gândim doar la viitor. La ce vom face. Dacă însă la capătul “ce vom face” scrie mare “the end” atunci toată aventura are legătură cu teama de a nu ne lovi în plină viteză de zid. Cum ar veni, în traducere liberă “să nu ne-o luăm în freza”. 

Câtă iubire de sine să ai în așa fel încât să iei totul ca pe o experiență binefăcătoare? Freza deranjată, oasele rupte sau pistruii pe față tot rămân. După o vreme învățăm cu toții mișcarea de a sări din mășină înainte de impactul final sau decidem să nu ne mai îmbarcăm.

Rămâne însă o alegere de făcut: trăim în depresia trecutului sau în axietatea viitorului? 

Decid să schimb muzica pentru că eram pe punctul de a alege depresia trecutului. Pate de Fua este o formație sud americană care îmi place. Îmi aduce aminte de Dan Spătaru în varianta revoluției din Argentina. Muzică lor este un cocktail de Franța, Italia și Argentina. Găsesc multă viață și pasiune în muzica lor și în plus o doză de melancolie. La fel că în blues, dar altfel. Dintr-o dată parcă și revoluțiile lor sângeroase au ceva romantic și sexi. 


 “Am găsit iubire în cele mai întunecate locuri” mi-a mărturisit o prietenă care a trecut prin iad acum ceva timp. Cuvintele ei îmi răsunau în minte. Zâmbea senină și plină de speranța. În momentul în care viața era pe cale să îi răpească aproape tot, ea a căutat iubirea în situații în care alții și-ar fi scris testamentul. O chestiune de alegere și de forță interioară. De lumină atunci când întunericul părea stăpânul universului. A decis să vadă întunericul doar că pe un constrast. Până când polaritatea s-a schimbat. I-a trebuit răbdare și speranță. 

Termin de gândit frumos și mă apucă nervii. Sau furia mai exact. Cum avem nevoie mereu de exemple la limita că să ne prețuim? Ce anume trebuie să ni se întâmple că să decidem să nu mai urcăm în mașina care se izbește de zid? Ce tot sperăm să se întâmple când vedem clar și mare scris INTERZIS? Semnul în sine ne incită? Curiozitatea de a ne descoperi pe noi, din nou și din nou în diferite forme? 

Ne este greu să ne uităm în interior și atunci este mai simplu să ne oglindim în celălalt? Avem nevoie să ne simțim importanți pentru cineva și atunci facem tot ce ne stă în putință că să obținem asta? În capul nostru sau în realitate, firește! Nu ne place realitatea, o fabricăm!! Și când nu iese cum ne dorim noi, ne apucă depresia sau nebunia, după caz. 

E ca și cum am traversa pe roșu și tot noi i-am înjura pe șoferii care așteaptă răbdători să trecem. Nu are nici un sens și totuși o facem. Poate de dragul pistruilor, nu știu. 

Complicat de ieșit din această stare, mai ales când ești obosit. Ceva mă nemulțumea profund. Relațiile acelea semnificative de acum jumătate de oră păreau dintr-o dată o glumă, o pierdere de vreme. O filozofie prăfuită și fără prea mare sens. Văzusem semnul de fiecare dată, mă alesesem cu câte un cucui indiferent că am sărit eu sau nu din mașină, nimeni nu a evaluat pagubele decât individual și subiectiv. 

Poate că am devenit mai înțeleaptă dar doar în sensul în care să îmi aleg cu o mai mare precizie mașină în care să mă urc. Cam atât. Bine măcar că îmi plac pistruii. Nu mă prea dau în vânt după cucuie sau oase rupte iar praful îmi provoacă alergie. Dintr-o dată mă enervau și lalelele. 


Să fie revoluție! Familia și prietenii sunt importanți, experiențele sunt importante, finalul nu mă mai interesează! Tot ce îmi doresc este să…. Și s-a făcut liniște! Nu am mai putut gândi. 

Mi-am simțit corpul inundat de o senzație de febră. Intră în playlist Katie Melua, Piece by Piece.

Refac tot puzzle-ul ca prin minune. Și îmi dau seama că în fiecare bucățică de relație a fost ceva important pentru mine. În acel moment. Era ceea ce reprezentam eu atunci. Încercam să îmi neg întreaga existență doar pentru că ieșise prost. Eram bine mersi întreagă, la mine acasă, cu un buchet superb de lalele și îmi permiteam luxul să mă lamentez în liniște. 

Emoția fiecărui început a fost magică. În lipsa anxietății ar fi putut exista bucuria prezentului. Și pentru finalul grandios ar fi putut exista o altă vacanță inițiatică. 

Mă reîntorc la bifurcația dintre depresie și anxietate. Nu am ce alege dintre cele două, acum știu. Sunt stări tranzitorii, reactive, dar nu mă pot defini.

Din colțul minții îmi zâmbește ștrengar un arhetip nou, un personaj care are armele de război la el, dar nu mai are nevoie de ele. Personajul acesta nu conduce mașini în zid, spune ce simte și știe ce are de făcut dimineața când se trezește. Bărbat sau femeie, nu contează. Mă gândesc cum ar fi că cei doi să se întâlnească….

Final!

a mai scris și