Adesea, persoanele aflate într-un proces de acest gen pot fi bulversate de intensitatea trăirilor pe care unele ședințe le pot trezi și este cu atât mai greu de înțeles cu cât acestea se pot manifesta la distanță față de ora de terapie.
Freud a fost cel care a introdus progresiv noțiunea de transfer, iar ulterior Ferenczi a desemnat prin transfer acel proces din cura terapeutică prin care dorințele inconștiente ale clientului privind o persoană importantă din viața sa se repetă în relația cu terapeutul, acesta fiind pus în pozitia respectivei persoane (de regulă unul dintre parinți).
Deși ulterior s-au dezvoltat curente cu diverse orientări, toate consideră transferul ca fiind esențial în terapie. Transferul poate fi pozitiv (sentimente tandre) sau negativ (sentimente ostile) și poate să devină un obstacol în analiză dacă rezistențele sunt prea mari, fiind importantă măsura în care personalitatea analistului poate susține procesul. Ferenczi este cel care sesizează că transferul există in toate relațiile umane: medic-pacient, profesor-elev, (să adaug din organigrama multinationalelor? ) notând că în terapie clientul îl pune inconștient pe analist într-o pozitie parentală.
Dupa alți autori, transferul iși are originile în procesele de iubire si ură, de vinovăție și agresiune, care determină relațiile cu persoane importante din primii ani de viata (M. Klein), practicienii acestei orientări interpretând agresivitatea inconștientă destul de devreme în terapie, ceea ce permite clientului să se simtă ușurat că sentimentele sale ostile sunt recunoscute și înțelese.
Alt curent consideră că transferul este o repetare a legăturii materne, iar psihoterapeutul contemporan Irvin Yalom (autorul romanelor „Plânsul lui Nietzsche” sau „Soluția Schopenhauer” pe care le recomand, nu-s așa complicate cum ar putea părea) vorbește despre importanța folosirii transferului în terapie în corelație cu concentrarea pe “aici și acum”.
Așadar, putem spune că simptomul este un strigăt de ajutor al inconștientului, iar pentru a ajunge la cauza care îl determină este nevoie de transfer și contratransfer. Felul în care primeste analistul proiecțiile clientului poate fi baza unui proces laborios de interpretare, iar contratransferul captează un material din inconștientul clientului care scapă simbolizării acestuia, dar pe care terapeutul îl poate aduce în conștient si pune în cuvinte.
Melania Stanciu este psiholog clinician și psihoterapeut, are formare în psihoterapia psihanalitică a copilului, adolescentului și adultului, susține atât ședințe de terapie individuală cât și workshop-uri de dezvoltare personală. Pe Melania o puteți găsi și aici http://melaniastanciu.com/