SFATUL PSIHOLOGULUI Blocat în zona de confort? Să fie frică de eșec sau frică de... succes?


Cei mai mulți dintre noi avem o perioada sau mai multe în viață în care ne putem confrunta cu îndoiala privind o anumită situație sau poziție socială.


O anumită acțiune sau decizie, fiind prinși într-un vârtej al anxietății sau al temerii că nu suntem suficient de buni, de onești, ori de pricepuți în raport cu respectiva circumstanță. 

În ultimele decenii a apărut și se folosește sintagma sindromul impostorului cu privire la acest blocaj în zona de confort, sintagmă care se leagă în profunzimile psihicului de o încredere de sine scazută sau de o lipsă a validării potențialului personal.

Citește și SFATUL PSIHOLOGULUI Ce ai putea afla într-o psihoterapie? 

Aceasta expresie se folosește pentru a defini acel pattern de funcționare în care cineva se îndoiește că merită sa fie în poziția socială respectivă, la jobul respectiv, sau chiar în relația în care se află, considerând că nu are de ce să primească o asemenea apreciere/ poziție.

Persoana poate atribui performanțele proprii fie conjuncturii (am avut noroc), fie muncii în exces, iar dacă este lăudată se simte inconfortabil, ca și cum rușinea imposturii în care consideră că se află devine copleșitoare; deși este foarte bună în ceea ce face, crede că alți colegi merită mai mult poziția respectivă.

Acest pattern implică, așa cum spuneam, stima de sine scazută sau o anxietate și este foarte probabil ca bazele acestuia să se fi pus în copilăria timpurie, moment în care o critică excesivă sau hiperprotecția, agresivitatea verbală, lipsa validării au zdruncinat încrederea în sine. 

Frica de eșec că teamă care te ține în zona de confort si a amânării deciziilor pare mai plauzibilă pentru cititor decât frica de succes, însă între ele este o linie foarte fină. 

Frica de succes este inconstientă și nu ai cum să îți pui problema din acest unghi, căci partea care ajunge conștientă este lipsa calităților, lipsa încrederii, așadar un deficit, ca și cum nu știi suficient de mult pentru a merita acel post sau a îndeplini acea acțiune (de exemplu să vorbești în public).

Eviți să atragi invidia oamenilor pentru că s-ar deteriora relația cu ei, nu-ți permiți să fii în centrul atenției pentru că emoția te-ar copleși. În spatele acestei atitudini s-ar putea ascunde perfecționismul, ideea că vei putea face acel pas când vei ști totul ca și cum aceasta ar fi posibil, dar și o oarecare umilință, caracteristică oamenilor curioși, orientați spre cunoaștere. Este vorba despre umilință în raport cu universul nesfârșit al cunoșterii, care presupune că întotdeauna mai ai ceva de învățat, de îmbunătățit, problemă cu care o persoană “autosuficientă” nu se confruntă.

Pentru a ieși din acest tipar poți începe prin a te raporta la situația respectiva ca la o experiență în urma căreia vei crește, îți vei lărgi perspectivele, ea fiind un pas pe care îl faci si care definește doar o latură a ta, al carei succes sau eșec reprezintă o etapă, un comportament, o acțiune, nu te definește sau te anulează ca persoană în întregime, însă indiferent de cât la sută iese cum te așteptai, vei avea noi idei de aplicare a ei pe viitor.

Poți face pași mici, nu ai de ce sa pui presiune pe tine pentru a face un salt mare. Poți să iei acțiunea aceea ca pe un progres, nu ca pe o misiune în care să fii „perfect”, să îți dai voie să te bucuri de procesul în sine în loc de a rămâne paralizat de frică privind spre rezultat. Poți să mergi pe calea autocunoașterii și să dărâmi cărămizile acestui pattern, să-l reconstruiești.

Melania Stanciu este psiholog clinician și psihoterapeut, are formare în psihoterapia psihanalitică a copilului, adolescentului și adultului, susține atât ședințe de terapie individuală cât și workshop-uri de dezvoltare personală. Pe Melania o puteți găsi și aici http://melaniastanciu.com/ 
 
Vezi și Cum poți să-ți dai seama că ai un copil stresat
 


related posts