Despre bucuria blugilor cu un numar mai mic


Sigur cunoasteti sentimentul, cred ca multe persoane pornesc pe drumul slabitului cu misiunea clara sa intre in blugii in care erau acum 10 ani, cand s-au sarutat prima data cu X si au dansat in ploaie cu Y, sau, mai modest, in blugii de acum 5 ani, pe vremea cand seful nu era atat de nesuferit, iar colegul din stanga era lansat in avansuri delicioase.


Blugii sunt o piesa importanta in toata povestea asta cu pierdutul kilogramelor. Ei sunt cei care ne trag de maneca (daca pot spune ca niste pantaloni ne trag de maneca…) la inceput cand stau sa crape cu tot cu nasture si fermoar dupa mesele noastre copioase, ei ne confirma pe parcurs ca am mai pierdut din burta ca sunt o idee mai largi sau ca ni s-au mai subtiat putintel si picioarele pentru ca si acolo au inceput discret sa falfaie.

Ei ne pot ascunde defectele rotunde daca au un croit interesant, ei ne tin cu gandul departe de rochitele colorate in care nu mai incapem si ne parca ne spun ca ne putem baza mereu pe cei doi craci ai lor. 

Acestea fiind spuse, Pofticioasa voastra si-a achizitionat la sosirea in Franta o pereche de blugi, caci ai sai dadeau semne de picare de pe ea. I-a luat mai stramtuti, sa fie sigura ca vor avea viata lunga impreuna. Asta se intampla cam acum o luna si un pic. Pantalonii erau mai lungi decat ea, lenea a cuprins-o brusc, croitorie prin preajma n-a gasit, ce mai tura-vura, n-a apucat sa ii cioparteasca decat ieri-alaltaieri. I-a facut pe marimea ei, pe lungimea ei, mai precis, si ieri porneste mandra cu blugul nou spre sala. Apai, cand se uita in oglinda din vestiar, pantalonii erau gata sa se odihneasca pe podea, cu de la ei putere.

Tragem linie – intr-o luna si jumatate blugii cei nou achizitionati au ramas mari. Intr-atat incat au nevoie de curea stransa pana la ultima gaura. Si chiar si asa, se vede ca nu mai sunt de nasul (a se citi fundul) ei. Daca asta ar fi un eveniment de importanta, hai, nu nationala, dar macar de o importanta marita, atunci o reporterita mi-ar baga un microfon in fata si m-ar intreba “Cum comentati?” sau “Ce-ati simtit?”. Si eu as fi raspuns “M-am simtit mai bine decat daca as fi gustat 1.567 de prajituri”.

E tare bine de stiut ca undeva in magazinele astea, de pe o raza de 5 kilometri, sa zic, e o pereche mititica de blugi care ma asteapta sa-i zambesc cand o vad pe mine la cabina. Ceea ce va doresc si voua.

Dar blugii astia nu se micsoreaza asa peste noapte, e nevoie de munca, nu gluma. Ia uitati, in acest articol de pe blogul Pofticioasei, de ce probe de vointa e nevoie ca sa incapem intr-unii mai mici. Gasiti informatii pretioase si pe pagina de Facebook a Jurnalului Pofticioasei.

related posts

Modifică setările cookies